Despre sculptorul-cautator

Nu eu l-am descoperit. Eu eram în căutare de verde. Aveam în schiţă un program prin care să instalez lucrări de artă în diverse ierburi bucureştene; vroiam să văd cum se pot înrudi duşumelele verzi ale oraşului cu cei patru pereţi albi ai galeriei. Căutam şi un artist anume, care să aibă o rezonanţă aparte faţă de natura cu reavăn şi natura cu beton.

Şi aşa a apărut domnul Adrian Alexandru Ilfoveanu, necunoscut mie – din fericire. Zic din fericire pentru că descoperirile uimite îmi par mai fertile decât certitudinile documentate academic  [...]. 

Din toamna trecută a acestei descoperiri ne-am tot întâlnit cu Adrian, am constatat rapid şi cu răsuflare uşurată că nu este, artistic vorbind, ‘fiul ilustrului său tată’ – ci un artist puternic-autonom, cu o marcă de identitate unică, întrucâtva singuratică, în peisajul înconjurător. Omul creează într-un teritoriu permanent deschis: de la animale cu răsunet ancestral până la omuleţul Gopo, trofeul Oscar-românesc, de la Eva incolăcită de cârnaţi până la bila de bronz menită să fie un monument al libertăţii cuvântului. La atelier am văzut opera, înscrisă limpede în tradiţia sculpturii animaliere: personajele lui Ilfoveanu - păsări, pisici, insecte, bivoli ... sunt însă nişte arătări stranii, făpturi misterioase felurit întrupate: mari peste un stat de om şi mici de ţinut în palmă şi mijlocii în toate gradele, din piatră rugos-cenuşie, din lemn neted-lustruit sau în aşchii aspre, din bronz cu oglindire, din tablă roşie-purpură, din plastic străveziu – şi, din ce îmi spune, sculptorul, inclusiv din carne voluptoasă de Pleşcoi (sic!)

... Drept care l-am întrebat ce caută şi am primit, într-o clipită, ne-sperat, întreg crezul său artistic drept răspuns: nu ştiu ce caut şi nici nu vreau să găsesc pentru că atunci m-aş opri, ori eu vreau să caut întruna, drumul căutării este cel care îmi dă energie şi emoţie.

În aceste căutări scormonitoare, Adrian Ilfoveanu dă la iveală nişte păsări uimitoare, care ascund în penajul lor, când falnic când jumulit, oameni. Păsările acestea sunt nişte portrete ale unor oameni care i-au marcat viaţa – şi dacă zăbovim cum trebuie în apropierea lor, zărim, poate, ascuţimea şi truda, zborul liber şi cazna pământului, zbenguiala şi tragicul condiţiei noastre omeneşti.

Alături de tehnica intens-personală abordării temei, observ că Adrian adaugă încă un strat de semnificaţie lucrărilor lui prin alegerea unor materiale ‘cu trecut’, cum spune el când povesteşte despre bucata de piatră scobită - o treaptă încărcată cu sute de ani de paşi - pe care a recuperat-o din molozul mânăstirii Văcăreşti sau de trupul de lemn din ulmul care se spune că a fost plantat de Aman în locul donat Academiei de arte de astăzi.

La fel cum la Galleria dell’Accademia, Sclavii neterminaţi şi nu David m-au emoţionat mai profund, tot aşa – în atelierul lui Adrian am fost marcată de păsările aproape- gata: cu lemnul abia cioplit şi cu însemnări febrile în cărbune ‘mai activ’, o săgeată şi haşură pe aripi - ‘prea lăsat’: impresionant laboratorul de lucru, cred că ar trebui să însoţească ‘la vedere’, în expunere, lucrările frumos-încheiate. Acestea, la rândul lor, intră în vibraţie acută cu privitorul pentru că ne deschid gândul spre o lume telurică, cu înţelesuri ascuns-şoptite, aflată la limita magicului şi care, prin ochi şi nu prin chip, ne vorbesc despre zborul şi jertfa noastră, despre condiţia feminină a naşterii şi despre libertate ca formă a singurătăţii. Adrian Ilfoveanu crede că, odată terminată, opera este ruptă din el, creatorul său, şi că rămâne singură în lume. Sunt de părere că au cursă lungă singurătăţile acestea desprinse din mâinile lui Adrian Alexandru Ilfoveanu. Îmi pare bine că peste 15 Păsări alese de autor vor face un popas spre a fi privite în expoziţia tri-partită la verde: în galeria AnnArt şi în a sa gradină, în parcul public precum şi în întretăierea de oraş şi ţară a Siliştei-Snagovului. Sper totodată că prin întâlnirea cu aceste lucrări de certă şi tulburătoare valoare, colecţionarii de artă să găsească piesa care să le îmbogăţească subtil şi temeinic colecţia personală. Cu oraşul colecţionar-de artă – şi ale sale locuri de popas – vom vorbi separat :)

Gabriela Massaci