Drumul modernizat de ceva vreme, de la Făgăraș până la Șona, trece de-a lungul Oltului. Râul străvechi, cântat de străbuni, pictat și pus în vers de contemporani, este mai presus de resursa vieții, secționează limita dintre două lumi. Este hotarul natural dintre imensa și pitoreasca Oltenie, și Transilvania cu iz imperial, reglementată și formalizată de-a lungul timpului, și atât de confuză azi.

Apa-oglindă devine ca un soi de graniță dintre sudul și nordul țării. Este un fir de apă care brăzdează inima României. Dar e și o graniță dintre cer și pământ.

Când am ajuns la Șona, mi-a sărit în ochi albastrul-siniliu al casei familiei Câlția. Acel albastru era de fapt nuanța cerului, pe care-l aveam de-asupra capului. Dintr-un anumit unghi am constatat că întreaga fațadă cu ancadramentul porții cu tot, păreau a fi un decupaj spre imensitatea aceasta a firmamentului.

Apoi am văzut restul satului, pe îndelete, la pas, după care am admirat și casa unei mătuși defuncte, casă strămutată din satul Ucea aici, în grădina casei vechi, cea părintească, a lui Ștefan Câlția; ambele erau îmbrăcate tot într-un albastru intens, mai închis.

Este culoarea care afirmă ceea ce am putea numi convențional, transilvanitatea rurală a românilor – marca distinctă a unui teritoriu organizat și locuit, contopit în diversitatea cu neputință de concurat a naturii.

„Cum să nu-ți vopsești casa-n albastru, cum să nu o vopsești?”, se întreabă Ștefan Câlția într-un eseu cinematic, „Albastrul lăsat printre noi”, realizat de Diana Iabrașu. Acesta a fost lansat în 10 mai 2020. Tot din acel material aflăm că primul albastru, cel mai profund, era albastrul din ochii unei bunici a artistului, Eudochia. Femeia bună a satului. Albastrul acesta al casei, topit în imensitatea verdelui, și a diversității cromatice a florilor, după cum afirmă Ștefan Câlția: „capătă ceva prețios, de piatră prețioasă, o sclipire – o mireasă în grădină!”. (Vladimir Bulat, curator)