Apropiere și îndepărtare de natură. Note despre pictura lui Ioan Iacob

Ioan Iacob prezintă publicului în noua sa expoziție „Apropiere și îndepărtare de natură”, organizată de galeria AnnArt, o serie de tablouri în ulei recente, individualizate printr-un interes particular pentru natură. Artistul, care afirma în urmă cu cinci ani într-un interviu că „abstractul şi figurativul se intersectează şi azi, în surdină, în pictura mea”, privește natura într-un exercițiu vizual ce depășeșete peisajul ca gen tradițional, încercând să înțeleagă misterul sau „duhul” ascuns în spatele formelor particulare/accidentale/aleatorii cu care ochiul său cunoscător s-a confruntat inevitabil.

Sursele de inspirație sunt diverse, reunind „vederi” diverse, păstrate și amalgamate în memoria pictorului, cum ar fi peisaje din Transilvania, din Bărăgan, de la bălțile Dunării, de pe malul Rinului sau din Țara Bascilor. Titlurile tablourilor sunt, din această perspectivă, semnificative, alcătuind o hartă subiectivă de „impresii” culese din șederile și peregrinările acumulate în ultimii ani, în care localizări precise (Baltă în Dumbrăveni) dialoghează cu evocarea unui ansamblu (Câmp de rapiță), a unui detaliu (Mesteacăn) sau a unui fragment (Trunchi de mesteacăn) extras din natură. Există o singură aluzie la marea tradiție a peisajului european (Casa lui W.L.), în care se poate citi un discret omagiu adus lui Constable.

Începută în 2020 cu patru mici compoziții ce reliefează densitatea haptică a trunchiului de mesteacăn (Trunchi de mesteacăn 1-4), seria de compoziții picturale realizate în anul acesta se evidențiază printr-un proiect artistic ce explorează explicit apropierea și îndepărtarea de natură. Astfel, comparând lucrările din două cicluri distincte - Night on Earth și Mesteacăn căzut, frapează eficacitatea dialogului punctelor de vedere distincte cultivate de pictor: vederea depărtată (Fernsicht) în primul și vederea apropiată (Nahsicht) în cel de-al doilea. Astfel, „Noaptea pe pământ” pare să întrupeze o viziune spectrală, în care formele sunt esențializate, sugerând mai degrabă un univers înfricoșător sau, altfel spus, natura generică amenințată de o catastrofă iminentă. Dimpotrivă, „Mesteacănul căzut” figurează explicit, prin forța fragmentului și a detaliului cultivat conștient, drama naturii devenită victimă a intervenției umane. Copacul căzut este copacul tăiat și ucis de mâna/unealta omului. Cele două cicluri se întâlnesc însă într-un mesaj ecologist, în care citesc un strigăt de alarmă, exprimat de artist cu mijloacele sale specifice, mai precis prin forța expresivă a culorii. Să nu uităm că Ioan Iacob este un mare colorist, considerând că „fiecare culoare are viaţa ei. O viaţă extraordinară, ce se manifestă printr-o lumină indicibilă”.

Se cuvine amintit de asemenea că Ioan Iacob a fost mereu atent la „demnitatea motivului”, pictând acele fragmente de natură ce conțin elementul „pitoresc” în sensul etimologic al cuvântului, adică de obiect demn de a fi reprezentat. Din acest unghi, s-ar putea afirma că el asumă, în cele din urmă, peisajul, înțeles însă ca „document emblematic”, capabil, așa cum afirma sociologul Danny Trom, să „prezentifice” scene ale istoriei ce rămân în mare masură de o actualitate vie, iar valoarea peisajului „real” este restituită astfel de gestul său pictural.

În momentele de maximă concentrare plastică, seria de 21 de tablouri reunite în această expoziție dezvăluie acea calitate definită în urmă cu un secol de Georg Simmel drept Stimmung și care desemnează tonalitatea sau atmosfera peisajului: „acolo unde vedem cu adevărat un peisaj și nu un agregat de obiecte naturale, avem o opera de artă in statu nascendi”.

Închei aceste notații cu o amintire: când l-am cunoscut pe Iacob la Berlin (în 2001) dialogul nostru s-a concentrat (și) pe interesul comun pentru un pictorul german Hans von Marées, cel care afirma că „sehen lernen ist alles”. A învață să vezi este esențial. Este, în final, și mesajul pe care ni-l transmite Ioan Iacob prin admirabilul său exercițiu pictural.

Ruxandra Demetrescu

Curatoare