Erai și tu acolo.
„Primesc des întrebări asupra portretelor mele, întrebări la care mult timp nu am știut să răspund, poate pentru că sună simplist să tot răspund că de fapt repet, la nesfârșit, gestul de a mă desena pe mine, gest pe care l-am făcut mai întâi la trei sau patru ani: doi ochi bulbucați într-o mare de păr negru, cu o expresie mirată și o gură micuță. Un desen care strângea în el ce am simțit mult timp despre mine în lume.
A desena sau a picta e un act de cunoaștere. A picta un portret este o meditație asupra omului, asupra sinelui, este o relație cu celălalt.
Cum aș putea explica, simplu, cuiva, că figurile extraterestre, androgine, femeile melancolice, bărbații jucăuși, sunt întrebări și meditații la infinit despre mine, lume, celălalt, și iar despre mine, toți ceilalți, ființa umană? Că există o consolare primordială în a fi capabil să desenezi doi ochi și o gură și să-l numești „chip”, că repet la infinit gestul omului din peșteră care se desena, gestul vânătorului din paleolitic care modela figurine din pământ, gestul copilului care desenează doi ochi și o gură pentru a zice „eu”.
Multe lucruri se schimbă, interogările se ramifică și se dilată, obsesiile estetice, cromatice, fixația pe formă, devin tot mai rafinate, dar gestul, în esența lui, este același. Privirea, starea, gura, întrebarea. Într-un final, am adunat toate aceste lucrări, reprezentante din serii din ultimii patru ani, ca o mirare dar și o întrebare de care mă lovesc constant, față în față cu ființa umană, în care cred că sălășluiește atât posibilitatea îngrozitorului, cât și a miraculosului. În colecția mea de oameni imaginari, aflați în oglindă cu lumea, se află simultan potențialul binelui și răului, ambele în mod absolut. Întrebarea, cea de care nu scap, stă în acel moment de posibilitate. Oare care este momentul în care un om își ratează potențialul? Sau care este momentul în care cineva se rostogolește, ca un bulgăre de zăpadă, spre a și-l împlini?
În fața celuilalt, oricare ar fi acesta, sper să luați cu voi această meditație, spre a v-o însuși.”
(Ioana Nicoară)
