Andreea Albani este o artistă care trăiește și lucrează între București și Paris. Activând inițial în mediul picturii, primele ei lucrări tratează într-un limbaj aparent abstractizat o temă identitară a disoluției, care a avut ca imbold un eveniment biografic major de ordin liminal - dispariția fizică a persoanei care completa sistemul ei emoțional. Începutul practicii extinse a artistei pleacă de la paginile de jurnal, unde cuvinte aglutinate au ajuns încetul cu încetul să nu mai denomineze nimic și să devină simple linii de expresie care doar mimează forma simbolică a cuvântului, asemeni unei ideograme.  După cum însăși artista notează, Într-un desen cuvintele nu pot fi în ordine, semnele au fost preluate ca atare și reprezentate în picturi aparent abstracte. Dacă ar fi să analogăm într-un sistem izolat toată această aglutinare tensionantă , cu temperaturi iraționale și statistice, ar fi cu siguranță într-un sistem al entropiei ridicate. Cu toate acestea, pentru Andreea ca și pentru majoritatea indivizilor, demonul lui Maxwell care a decis ce se filtrează sau nu în conștiința fluidă, a fost chiar timpul - singura măsură pe care aparent nu o putem încă smulge din ghearele determinismului. Picturile rând pe rând și-au redus suprafața și masa organică, ajungând la forma esențializată a desenului pe hârtie, linia a devenit asemeni unei constante fiind de această dată singurul catalizator informațional al unui eveniment distant, precis delimitat și cuantificat de restul sistemului. Apoi gestul s-a sustras și el implicării directe, fiind izolat prin mediul video în lucrări cu accent pus pe proces, prezentate în seria The Trace. Eterogen paralelismului termo-dinamic, acest proces de distanțare și ordonare este unul în care entropia este în continuă stare de decădere în sistemul psihologic.  A treia etapă a procesului, prezentată în cele două instalații modulare din expoziție, este una în care linia este complet epurată de orice gest, devenind obiect. Prin tehnica tăierii laser și a preferinței pentru utilizarea  materialelor industriale  vorbim de detașarea armonică prin cunoașterea perfectă a sistemului și factorilor lui statistici, fără mișcare, fără temperatură, fără nesiguranță  - zero entropic. Andreea Albani exprimă acestă stare a imovabilității dintr-un sistem ideal, fără implicări exterioare, fără memorie sau informație, într-o altă pagină de jurnal, de data aceasta malaxată de trecerea timpului - Când e doar prezent nu există spațiu.

Văzute unitar toate aceste fragmente simbiotice și simbolice, devoalează în fața noastră, articulat ca în cazul unei demonstrații matematice, o meditație asupra naturii holistice în detrimentul naturii compoziționale, a reprezentări de tip simbolic.

Ființele umane s-au adaptat la mediul fizic creând o dimensiune dincolo de realitatea fizică, o realitate de tip intersubiectiv - un univers simbolic care ajunge dincolo de realitatea externă a lumii naturale. Indivizii au învățat cum să separe ceea ce trăiau în momentul respectiv de sensul pe care l-au atribuit sau asociat respectivei experiențe. În domeniul antropologic sau sociologic simbolurile se definesc ca forme de reprezentare ale gândirii, ca prolegomene precis conturate ale unor acțiuni complexe, cum spre exemplu un dreptunghi de pânză în culori primare reprezintă toată istoria și valorile autohtone. Dacă primele simboluri scrise se bazau pe pictograme (imagini care seamănă cu ceea ce semnifică ele), în circuitul evoluționist acesteora le urmează ideogramele, imagini care reprezintă idei). Utilizarea simbolurilor pare a fi un pas esențial în evoluția conștiinței - unul care a oferit oamenilor capacitatea de a exprima intangibilul imaginației. Dacă ne referim la acțiuni cel puțin trei tipuri diferite de procese ne apar în reprezentările conexe implicate: recunoaștere vizuală a acțiunii, descriere verbală a acestuia și controlul acțiunii. Limbajul în lipsa acțiunilor ar fi inexistent, acesta putând foarte bine sî apară pentru dominarea exclusive a acestora.

Din această perspectivă lucrările Andreei Albani  necesită în primul rând spațiu: pereți mari și o distanță suficientă pentru ca ochiul să cuprindă imaginea de ansamblu care se întinde nedefinit, până la câțiva metri în fața privitorului. Această monumentalitate a lucrărilor artistei  nu este exclusiv  definită de suprafața lucrărilor. De fapt, ele se dovedesc a îngloba parametrii mereu în schimbare. În timp ce prima privire înregistrează parpebral doar un nor zumzeitor de linii negre încâlcite, semne mâzgălite și forme imponderabile, o privire mai atentă ne dezvăluie o incursiune într-un dialog despre natura holistică a simbolurilor, și omniprezența lor în definirea oricărei acțiuni. Cu toate acestea, concretul formelor precis delimitate are întotdeauna o aparență fragilă, redată cu o meticulozitate reticentă și lipsită de pasiune. Orice viziune de perspectivă  sugerată va fi întreruptă în următoarea clipă, de un nou val de linii și planuri divergente. Pare că nu există un centru fix în vaga iluzie spațială, în ciuda numeroaselor puncte de fugă, acestea par să se deruleze în direcții diferite. Multitudinea de elemente perspectivale disipate din picturile Andreei Albani construiesc o lume fluidă în care totul este în curs de desfășurare.

Horatiu Lipot, curator