Alinierea sinelui cu natura nu este doar un gest binevoitor în sensul convențional, ci mai degrabă necesită o formă de constrângere auto-impusă, filtrând lumea prin prisma experienței locului și prin reprezentări subiective. În centrul acestei reprezentări a naturii se află spațiile complementare ale „peisajului” și „grădinii” – cea din urmă funcționând adesea ca o reprezentare mandalică a primului: un mediu domesticit, adesea controlat, dependent de spațiu, economie, comerț și stilul predominant al unei anumite perioade. Din punct de vedere social, în cadrul vastității peisajului, un cadru urban este adesea un refugium, la fel cum grădina oferă refugiu în vastitatea spațiilor urbanizate. Ambii termeni – peisajul și grădina – cuprind o pluralitate de semnificații la fel de variate și multifațetate ca și reprezentările diverse construite de indivizi sau societăți. Folosirea fiecăruia dintre cei doi termeni implică o oscilație între recunoașterea deteriorării îngrijorătoare a ecosistemelor globale, imaginarea unor alternative ale viitorului, precum și recunoașterea rolului pe care îl au într-o lume în care traiul este din ce în ce mai provocator.

Preocuparea lui Andrei Ciurdărescu pentru materialitatea și transformarea suprafeței lucrării este adânc înrădăcinată în amintirile sale din perioada copilăriei, petrecute într-o gospodărie de blănari. Descarnarea ritualică, o etapă importantă în pregătirea blănurilor, inspiră în zilele noastre un proces artistic repetitiv, aproape ritualic, de deconstrucție a materialului cu scopul de a „dezvălui” compoziția finită. Într-un fel de exercițiu alchimic, artistul developează localitatea și materialitatea unei lucrări, adăugând culoare, spălându-o, uscând suprafața, călcând hârtia; acest proces se repetă până când lucrarea devine vizibilă, și deci, procesul artistic ia sfârșit. Lucrările rezultate din aceste serii sunt de obicei modulare și pot fi asamblate și reinterpretate în numeroase moduri. Înțelegerea spațiului este, astfel, un produs al experienței subiective și se poate schimba în funcție de diferitele moduri de asamblare rezultate ca urmare a unei logici sau a unui afect trăit într-un anumit moment. Central în lucrările expuse în galerie este și subiectul grădinii, adesea sugerat prin ilustrarea unor detalii. Este, astfel, un obiect de contemplație și admirație în viața de zi cu zi a artistului, ce devine acum un spațiu reacționar, marcând tensiunile care apar prin simplul act de a trăi. Grădina devine, astfel, o arenă, în care forțele se ciocnesc nu doar în lupta pentru supraviețuire în interiorul regnului vegetal, ci și între intervenția umană și cea divină.

Andrea Nagy folosește culori în ulei și desene în creion pentru a ilustra habitate naturale la o scară largă, în mare parte neatinse de forțe distructive. Vastitatea peisajului este copleșitoare și se desfășoară în toată plenitudinea în fața ochilor privitorului. De cele mai multe ori, perspectiva nu se supune logicii ochiului uman. În lucrarea Perpetuo, perspectiva aeriană subliniază imensitatea spațială, în timp ce sulul de hârtie sugerează o posibilă continuitate ipotetică a subiectului în timp ce desenul continuă să se desfășoare sub ochii noștri. Adesea, în lucrările artistei, perspectiva funcționează ca o delimitare a vizibilității de invizibilitate, a discernabilității de indiscernabilitate, a interiorității de exterioritate; doar prin atingerea liniei orizontului, această construcție își întâlnește limitele. În lucrarea Extindere, în timp ce ochiul caută confortul zării în logica picturii, o nouă constatare ia naștere: deși conferă aparența clarității, orizontul reprezintă un loc al indistincției, un prag în care diferențierea își pierde semnificația. Traversat continuu, dar perpetuu îndepărtat, el reprezintă o graniță unde obiectele pământești se dizolvă într-o unitate eterică. Obiectele apar și devin vizibile exclusiv prin intermediul perspectivei. Orizontul capătă astfel o aparență asemeni unei alte lumi, în care orientările spațiale convenționale sunt inversate. Un loc central în cadrul procesului artistic îl ocupă investigarea dialogului care se formează ca urmare a experimentării cadrului natural și explorarea a posteriori a memoriei acesteia la o dată ulterioară, în spațiul atelierului. Uneori, suprafața minuțios pictată este spălată ca parte a procesului creativ, dezvăluind o esență compozițională în care diferite straturi pictate acum converg.

Pentru Maia-Ștefana Oprea, granițele dintre viața zilnică în mediu rural și practica artistică se juxtapun adesea. Lucrările se situează la convergența dintre explorarea rezilienței spațiale a grădinii, caracterizată prin ciclicitate, și celebrarea perenității spațiului pictural prin excelență. Artista intervine cu tact în picturile pre-existente (realizate inițial între anii 2007 și 2012), caracterizate printr-o gamă diversă de materiale utilizate, printre care pictura în acrilic, ulei, tehnica encausticii, fragmente din picturi mai vechi cusute în modele complexe pe noua suprafață, fire de plastic provenite din ambalaje sau scutece textile. Ambele spații – cel „trăit” și cel al picturii – se află, de fapt, într-o stare de veșnică reînnoire, artista observând și ilustrând cu meticulozitate transformările subtile care traversează aceste spații de-a lungul timpului. Tripticul din seria Grădina de la Inotești se inspiră din imersia timp de patru ani a artistei în practica grădinăritului, apărută ca o consecință a relocării familiei într-o zonă rurală din sudul României. Un alt punct de interes în investigația artistică este preocuparea pentru rectangularitate, observată în geometria armonioasă a straturilor înălțate din grădina sa, pe care artista le construiește din lemn refolosit, crengi sau ramuri împletite, și care sunt apoi transpuse pe suprafața pictată. Picturile înfățișează soiuri de plante în plin exercițiiu al fertilității, parte din ciclul anual firesc de perpetuare și consum. Seria Plans for Building a House este realizată pe hârtie reciclată și montată pe pereții galeriei cu ajutorul unor crenguțe folosite la construcția straturilor din grădină – trecând de la construirea de protecții pentru straturile de plante, la construirea unui refugiu pentru oameni, evidentă în încercarea de a imagina, proiecta și construi o casă. Perspectiva aeriană utilizată în cele două serii, o mărturie clară a unui simț fin de observație, completează observațiile picturale realizate în plein-air.

Interacțiunea dintre experiențele intime trăite de fiecare dintre artiști în timpul grădinăritului, a contemplării peisajelor, sau lucrând în spațiul atelierului și procesul dinamic al creației se manifestă printr-o narațiune vizuală care încapsulează esența acestui peisaj cultivat (grădina), în contrast cu imensitatea copleșitoare a naturii din care facem și noi parte, oferind privitorilor o experiență stratificată a dimensiunilor temporale și spațiale inerente în lumea care ne înconjoară, și atât de prezentă în cadrul abordării fiecăruia dintre artiști.

Curatoare: Iris Ordean