Fiecare pânză pictată de Claudiu Lazăr Melian depune în noi stări himerice greu de stăvilit. Personajele/subiectele vin spre ochii noștri din lumea visului, la granița stărilor narcotic-iluminate, cu efecte retrospective, iar închipuirile se nasc din fondul închis al figurației tenebroase. Aceste năluciri explodează; devin chipuri imperceptibile și se manifestă ca o revărsare de gânduri.
Privind prin gurile deschise ale nălucirilor pictate, cădem în filoanele vieții lăuntrice a artistului care alimentează toate stările negru-șterse ce reprezintă locul de germinare al imaginii. El plămădește o lume bituminoasă care vine dintr-o stare de înfrățire cu moartea. Chipurile depuse în lucrările sale sunt lucrate după propria asemănare. Prin ele, artistul încearcă să-și liniștească sufletul prea plin, folosindu-se de pânză ca spațiu de exorcizare a himerelor lui mentale. Figurările unui coșmar sunt plămădite de o experiență dominantă, care, macerându-se în privirile noastre, devine un caleidoscop cu o singură culoare ─ neagră, iar starea de rotire mentală, plină de greață singuratică, se transformă, peren, într-o suflare nouă pentru pictor.
În lucrările expuse simțim, destul de rece, frica artistului. Pentru el pictura este o pânză cu efect de giulgiu cu care mijlocește pe rând când imprimarea cărnii, când invaziile strigoilor, iar masa de expresii ─ rupte din angoase ─ se năvălește asupra privitorului. Fiecare entitate diafană coboară spre noi din aburii unor tente date de un negru tripat în care toate fețele emaciate și răzuite luciferic ne dau senzații schimonosite. Devenim spectatorii unor stări de încordare permanentă unde trăirile lui sunt prezentate în jurnale vizuale bătute în cuie pe pereții galeriei. Aici, în imagine, autorul apare crud și terifiant, cu surâsul disprețuitor al sinucigașului eșuat care se ascunde de privirile noastre, inspirând și expirând prin fiecare pânză expusă.
Printr-o aristocratică impasibilitate în fața momentului suprem, autorul transformă timpul și spațiul nostru în timpul și spațiul lui, în care mănunchiurile chipurilor prezente devin momente prinse, rizomatic, în fiecare privire oferită picturii. Echilibrul fragil al lucrărilor de artă apare prin tehnică și prin noțiunea trăirilor lăuntrice, cele care domină prin scop.
Claudiu Lazăr Melian se inserează în lucrările sale. Supliciul său suprem este starea duplicitară în care el se află constant. Una parțială de sfârșire, prin sinuciderea imaginii, și cea totală de înviere prin ființa operei de artă. (Adrian Buga, curator)