În seria recentă de portrete semnate de Francisc Chiuariu, capetele personajelor se lichefiază într-un mod dramatic, periculos. Deformate, topite, scâlciate, chipurile oamenilor par să explodeze pe pânză – un proces straniu, de neoprit, care emană un puternic sentiment de oroare. Pare că o maladie irepresibilă, sau o maledicție de o natură necunoscută, atacă carnea fețelor și trăsăturile umane, le gonflează, le contorsionează, le revarsă, le duce spre putrezire, spre degradare, ca pe niște concrescențe vii, scoase din adâncul subconștientului.

Purtat de un fel de „vrie cromatică” iute, acidă, mânat de o „răscoală gestuală” violentă, distructivă, pictorul pare că se dedă unei „posesiuni spirituale” enigmatice, în care își joacă relația lui personală cu umanul, cu vizibilul și cu inteligibilul.

Dar de ce acest fenomen straniu ne afectează într-un mod izbitor ? De ce aceste personaje hidoase și totuși atât de expresive ajung să ne atragă și să ne bântuie ? E adevărat, în unele din ele recunoaștem vag siluetele unor figuri celebre, în bine și rău, ale umanității. Dar nu e vorba aici de personaje ajunse fără față, ci chiar de procesul de „pierdere a chipului” – căci chipul este masca și marca cea mai profundă a umanului. Ca și cum s-ar depăși o limită în perceperea umanității noastre, ca și cum am ajunge la un punct de ruptură după care urmează doar decadența. Când chipul uman nu ne mai spune nimic – fie prin degradarea fizică, psihică și spirituală la care a fost supus, fie prin multiplicarea infinită a indivizilor anonimi care-l poartă – pare că doar agresivitatea, excesul, morbidul mai pot naște reacții de empatie, de apărare sau de revoltă.

Pictorul caută mereu o modalitate de a (ne) sensibiliza intens prin expresivul vizibil. Poate că acolo unde noi percepem monstruozitatea, el caută o satisfacție pur estetică. Poate că acolo unde noi vedem o posibilă mutație malefică a umanului, el găsește o plăcere pur gestuală, o bucurie cromatică. Dar faptul că pictura merge acum până dincolo de uman – folosindu-se nu de abstracție ci de figurativul cel mai visceral, cel mai atroce – ne face să credem că asistăm și la o mutație picturală. La o posibilă „artă degenerată”.

Inumanul pus astfel în joc în aceste portrete torturate are deja o istorie culturală în ultimele decenii – ne gândim de pildă la Francis Bacon, la Adrian Ghenie, dar și la Orlan pentru artele vizuale, sau la David Lynch și David Cronenberg pentru film. Dar, dacă punem împreună căutările altor serii de pânze somptuoase cu care ne-a obișnuit, cred că ceea ce-l caracterizează pe Francisc Chiuariu este pasiunea lui absolută pentru pictură, „pathosul pictural” care transfigurează aceste portrete teribile și le (re)umanizează.

Magda Cârneci, critic și istoric de artă