Pentru un artist, repetarea unui succes e, se știe, pe muchie de cuțit în privința șansei de a avea un nou succes autonom; îl poate plonja în manierism, până la înec. În seria, Pleci sau rămâi?, Francisc Chiuariu își asumă cu brio exact acest risc, inspirat și bulversat fiind de o recentă si dramatică încercare personală.

Personajul unic al acestei serii este o siluetă feminină, reluată obsesiv în fiecare lucrare și surprinsă invariabil într-un perimetru urban pustiu și tulburător, care evocă totodată un timp primordial, cataclismic. Această matrice s-a articulat în practica artistică a lui Chiuariu încă din anii 2008 - 2012, în seriile Rețele și Teoria cercului, și este activată din nou în seria de față, într-o poetică narativă neconvențională. Figura care, pe rând, își pierde și își re-dobândește conturul și identitatea corpului, ne apare ca un Virgiliu însoțitor printr-un infern al necunoscutului, al anxietății si terorii existențiale - pe care artistul le documentează într-o conversație aparent monosilabică cu sine.

Seria a debutat cu o piesă pictată pe o bucată de carton vălurit, cu gândul că va fi o lucrare solitară, un portret misterios al unei mici făpturi cu aripi de înger. A devenit insa un ‘cap de pod’, inrămată somptuos și neobisnuit pentru lucrarile lui Francisc, care se prezintă  mai degrabă spartan lumii. Acesteia i-a urmat, ca într-o transă, direct pe pânză sau în schițe febrile, o succesiune alertă de lucrări care înfățișează confruntarea cu pericolul: îl intuim din tensiunea picturală tăcută și sobră, lipsită de reprezentare directă și înspăimântătoare a răului de factură Goya sau Henry Fuseli. O descoperire aparte, expresivă ca semn tangibil al încordării și nesiguranței în așteptarea unui verdict al crizei, este una din lucrările pe format mare, care are în adâncimea sa patru compoziții suprapuse, raclate si refăcute, stratificate în volum înalt de pastă pe pânză. Tot așa, câteva din lucrări au fost lucrate cu mâna stângă, pe seama faptului că dreapta, după ce s-a epuizat total, a fost retrasă medical din joc.

Cromaticul e transparent în descifrarea capitolelor de drum: plecăm cu cenușiuri tenebroase și albastruri severe, tăiate de rețele abia întrezărite, visate a fi poate plase de siguranță; roșurile sunt angoasante și sângerii până la diluție iar albul prăfos și tern al bucăților însorite din ‘oraș’ ascunde lumina, nu ne-o îngăduie cu adevarat. Una din pânzele mari, pictată în negru-smoală, reține momentul când un nod trandafiriu e pe cale să iasă din cadru, ca o improbabilă farfurie zburătoare. În urma sa, încrezătoare, paleta de culori trage pe pânzele ce urmează, rozuri și purpură blândă, portocaliuri tonice și reconfortante, ochiuri luminate de un soare adevărat. Patru din cele mai expresive lucrări sunt dezgolite complet de culoare, ca niște radiografieri ale esenței, privită din unghiuri diverse.

Condus de adevăr și de  sansa supraviețuirii, Chiuariu a putut evita cu totul tentația facilă a melodramaticului, hrănit fiind de seva sănătoasă a operei sale de până acum. Ca o capsulă rezumativă, tripticul L’eternel retour are o dinamică reversibilă, în care spiritul dovedește materia, în care locul și omul nu sunt pustiiți – ingăduind privitorului să simtă că poate ține piept întrebării de căpătâi – ‘pleci sau rămâi?’

Gabriela Massaci, ianuarie 2022