Poate un fragment să păstreze memoria întregului din care provine, chiar și atunci când devine parte dintr-o formă nouă?
În ce moment recunoașterea devine insuficientă, iar imaginea se desprinde de funcția sa inițială pentru a intra într-un nou regim de semnificare? Schimbarea nu se produce întotdeauna printr-o ruptură, ci poate apărea prin deplasări subtile, fragmentări și schimbări de perspectivă, în urma cărora familiarul devine straniu, fără ca legătura cu originea să dispară cu totul.
În practica lui Alexandru Dascălu, aceste întrebări se articulează în jurul unei forme elementare, profilul uman, supus unui proces de fragmentare, multiplicare și reasamblare. Ceea ce se conturează nu este doar o explorare a potențialului sculptural al imaginii, ci și o investigație asupra instabilității identității: asupra felului în care o formă poate continua să existe chiar și atunci când condițiile recunoașterii sale s-au modificat.
Profilul funcționează aici ca un reper vizual și conceptual. Asociat în mod tradițional cu portretul, cu individualizarea și cu reprezentarea unei prezențe singulare, acesta este extras din regimul imaginii pentru a deveni material de construcție. Decupat, multiplicat, rotit și reasamblat, el își pierde treptat autonomia reprezentativă și intră într-un sistem de relații care îi modifică statutul.
Chipul devine fragment, fragmentul devine modul, iar modulul participă la constituirea unei structuri care nu mai poate fi redusă la imaginea de la care a pornit. Originea rămâne perceptibilă, dar nu mai este suficientă pentru a explica rezultatul. Între recunoaștere și abstracție, lucrările mențin o tensiune productivă: vedem ceea ce a fost, fără a putea identifica pe deplin ceea ce a devenit. În poemul Torso arhaic al lui Apollo, Rainer Maria Rilke surprinde forța unei sculpturi al cărei fragment păstrează o prezență ce depășește limitele formei păstrate. În mod similar, la Alexandru Dascălu, imaginea originară continuă să acționeze din interiorul transformărilor sale, fără a mai putea fi recuperată ca întreg.
Această deplasare de la reprezentare la obiect înscrie demersul lui Dascălu într-o problematică esențială a sculpturii moderne și contemporane: eliberarea formei de obligația de a reproduce un referent stabil. În loc să conserve imaginea, artistul îi testează limitele, transformând-o într-un element capabil să genereze configurații noi.
În acest sens, lucrările pot fi privite în proximitatea unor practici precum cele ale lui Tony Cragg, în care obiectele și fragmentele, reorganizate în ansambluri, participă la apariția unor forme care depășesc identitatea componentelor lor, sau ale lui Anthony Caro, care a explorat potențialul sculptural al metalului prin asamblarea elementelor de oțel în structuri abstracte, în care relațiile dintre componente devin esențiale pentru configurarea întregului.
Apropierea nu presupune o echivalență între demersuri, ci indică un interes comun pentru felul în care reorganizarea materiei poate genera structuri autonome și poate transforma raporturile dintre fragment, formă și percepție.
Repetiția joacă un rol decisiv în acest proces. Departe de a reprezenta simpla reproducere a unui element identic, ea introduce variația ca principiu de construcție. Fiecare reluare modifică relația dintre parte și întreg, dintre unitatea recognoscibilă și structura în care aceasta este integrată. Aici, demersul lui Dascălu poate fi pus în dialog cu reflecția lui Gilles Deleuze din Différence et répétition unde repetiția nu desemnează reproducerea unei forme identice cu sine, ci un proces generator de diferență. Aplicată configurațiilor sculpturale din expoziție, această perspectivă permite înțelegerea repetiției ca proces generator: elementul revine, însă contextul, orientarea și raporturile sale cu celelalte elemente îi schimbă statutul. Ceea ce se repetă nu rămâne, prin urmare, neschimbat.
Prin acumulare și variație, profilul uman se desprinde de singularitatea chipului și se reorganizează într-o structură sculpturală în care identitatea inițială se redistribuie între multiplele sale componente. Singularul se deschide către multiplu, iar identitatea inițială este redistribuită în interiorul unei configurații colective. În acest punct, sculptura nu mai poate fi înțeleasă doar ca obiect finit, delimitat de un contur, ci și ca sistem de transformări, în care fiecare element participă la o structură mai amplă fără a-și pierde complet urma originii.
Desenele, șabloanele și structurile modulare prezente în expoziție extind această logică dincolo de obiectele finalizate. Ele fac vizibile etapele și instrumentele prin care formele sunt proiectate, repetate și organizate, introducând procesul de lucru în câmpul experienței expoziționale. Spațiul nu funcționează astfel doar ca loc de prezentare, ci devine parte a unui ansamblu aflat într-o continuă negociere între proiect și materializare, între posibilitatea unei forme și configurația sa concretă. Formele păstrează urmele propriului proces de devenire, ca și cum ceea ce au fost înainte de a se constitui în obiect ar continua să existe, discret, în interiorul lor.
Titlul The Things We Become extinde această investigație formală către o reflecție asupra devenirii. Pronumele „we” introduce o dimensiune colectivă, în timp ce termenul „things” suspendă distincția dintre subiect și obiect, dintre ceea ce suntem și ceea ce ajungem să fim. Devenirea nu apare ca o succesiune liniară de stări, orientată către o identitate finală, ci ca o transformare în care formele anterioare continuă să persiste, fără a determina în întregime ceea ce urmează. În mod similar, profilul din lucrările lui Dascălu nu dispare odată cu transformarea sa și nici nu rămâne intact: el persistă ca urmă, structură și posibilitate, în interiorul unor configurații care îi depășesc sensul inițial.
În această perspectivă, identitatea nu este un nucleu invariabil ascuns în spatele schimbărilor, ci se constituie prin relații și transformări succesive. Versul lui T. S. Eliot, “In my beginning is my end”, evocă tocmai această continuitate paradoxală dintre origine și transformare: ceea ce precedă o formă nu dispare odată cu apariția ei, ci persistă în structura a ceea ce devine. Sculpturile lui Alexandru Dascălu nu oferă o rezolvare definitivă a acestei tensiuni. Ele o mențin activă, făcând vizibil momentul în care imaginea începe să se desprindă de sine și să existe altfel.
Poate că devenirea nu înseamnă să ajungem la o formă definitivă, ci să ne îndepărtăm continuu de orice definiție posibilă. De-a lungul unui deceniu, practica lui Alexandru Dascălu poate fi privită ca un astfel de parcurs: nu ca o succesiune de forme care se anulează reciproc, ci ca o serie de transformări în care fiecare nouă configurație păstrează, modifică și depășește ceea ce a precedat-o. Originea rămâne prezentă, dar nu mai poate explica în întregime rezultatul; trecutul persistă, fără să mai poată dicta forma prezentului. Poate că adevărata întrebare nu este ce anume rămâne neschimbat în noi, ci cât de departe putem ajunge de ceea ce am fost fără să încetăm să fim, într-un fel, aceeași persoană.
Cristina Chirilă, curator