Atunci când lumina traversează spațiul se oprește. Rapiditatea ei este caracterizată de invizibilitate, de unde și particulele care scapă oricărei priviri rudimentare. Viteza ei, stabilită de constanta absurdă a numărului de kilometri parcurși în raport cu fracțiunea secundei, devine inginer al spațiului, inundând cele mai microscopice unghere ale tridimensionalității. Aerul, cu rețeaua complexă de țesături chimice și fizice, se subțiază și devine orizont al contemplării, amplificator de semnale lumești ale căror deslușire este ascunsă în dreapta finitului planetar. Perspectiva se deschide. Punctul, element de bază al structurii vizuale, pendulează. Migrează în arhitectura triedrului, încercând să-și ocupe propriile coordonate asemenea fotonilor care elucidează conturul acestei lumi. Odată stabilizat, se articulează în propriile împrejurări, în sisteme haotice captate de lentila aparatului sau în procese care operează cu rigoarea obsesivă a repetiției. În ambele cazuri, punctul se păstrează în granițele paradoxului, fiind în același timp undă și particulă, întreg și fragment.

Lucrările Dianei Popuț funcționează prin procedee similare. Încercând să capteze proprietățile magice ale luminii, practica ei perforează planul material, eliberând timpul înmagazinat în procese latente de observare. Această cercetare se clădește pe parametrii unei repetiții nesfârșite, unde fiecare acțiune de a străpunge suprafața hârtiei, a marmurei sau a lemnului devine exercițiu de încetinire a duratei temporale. Astfel, obiectul perforat părăsește habitaclul său natural și devine timp acumulat.

Încrucișarea spațiului-timp, helixul creat prin intermediul procesului repetitiv, modelează arhitectura obiectului străpuns. Formula vizuală fixată în memoria colectivă devine imagine alterată de (imp)perfecțiunea rețelei punctiforme, similară unei suprafețe mozaicale. Tensiunea generată între structura organică a materialului și desenul punctiform al acului sau al burghiului devine stimulent pentru procesele metamorfice.

Odată alterată, natura acestor obiecte se schimbă: planul imaculat al hârtiei devine arhitectura perisabilă a acului, activându-i propria fibră lemnoasă în micro-contorsiuni tridimensionale; structura geologică a marmurei se ordonează în apofize artificiale controlate de o meticulozitate aproape robotică (seria Fragmente), iar lemnul devine obiect procesat pentru o machetă de astronomie — o planetă mapată de condensarea timpului în golurile excavate de burghiu (seria Sporóus).

Genetica acestor lucrări are la bază punctul, cu propriile ramificări spațiale, care, odată activate, transformă materia în noi cartografii optice. Aerul din seria Finistre devine însubțiat, fragil, iar jocul fotonilor care luminează marginea perforațiilor compune imaginea unei realități difuze. Spațiile create între cele două dimensiuni ale hârtiei comunică prin aceste configurații rasterizate, mapând hărți ale procesului, delimitate de reliefuri subtile. Noua geografie constituită modelează hârtia într-o topografie a aerului secționat, oferind indicii ale procesului lent de eroziune a celulozei.

Fotografia apare în practica Dianei Popuț sub forma unei posibilități cuantice, care amplifică seria hârtiilor perforate cu variațiuni multiple ale propriei identități. Astfel, negativul produs devine o altă fațetă a luminii, spațiul în care imaginea difuză activează invers receptorii hârtiei fotografice.

Timpul împletit cu lumina transcende logica unei lumi efervescente, în care narațiunea unei schimbări perpetue este înlocuită cu procesul unei repetiții infinite. Aici, timpul scade, secunda crește, solidul se contopește cu aerul, iar privirea devine răgaz pentru contemplare în noua structură a elementului perforat. 

Curator: Norbert Filep