Din punct de vedere chimic, raza radiației culorii albastre se află între 490–495 nm. În tehnologiile medicale bazate pe utilizarea aparatului laser asupra celulelor pielii umane, spectrul indigo – albastru este mai mereu preferat, dat  fiind  că este cel mai noninvaziv corpului uman  –  dacă indigoul abia străpunge epiderma, albastrul continuă puțin și în stratul următor, derma.

În mentalul colectiv al artelor vizuale moderne, culoarea albastră a fost fără tăgadă „arestată” de Picasso, care odată cu lucrările seriale realizate între 1901 – 1904 preponderent în nuanțe de albastru de Prusia și griuri, înfierează pentru amatorii artei toată melancolia individuantă și viscerală a acelui sfârșit de secol și început de epocă modernă, desecularizată. Desigur, mult mai puțin cunoscut publicului larg IKB-ul brevetat de Yves Klein cam 50 de ani mai târziu ca o variație a ultramarinului, de un artist ce își arogă metaforic ca mediu însuși aerul vid – cerul, ar fi putut fi o restaurare suficientă a acestei culori, înspre acea spiritualitate eterică a trecento-ului timpuriu, unde albastrul reprezenta deopotrivă Edenul soteriologic, cât și puterea economică și implicit socială a bisericii, surprinsă perfect în „excesul” de pigment utilizat pentru tavanul capelei Scrovegni, realizat de Giotto în Padova.

Revenind la Picasso, dacă pentru acesta declicul este dat de un episod experiențial liminal al biografiei sale – relativa sărăcie și sinuciderea prietenului apropiat, Casagemas – pentru Andrei Tudoran, la polul opus, imboldul acestei noi serii de lucrări  – realizate în mai multe nuanțe ale albastrului: cyan, ultramarin și cobalt – este de asemenea dat de un episod evenimențial capital al biografiei sale, nașterea primului copil.

Poate că nu foarte convins când am avansat această ipoteză cam senzaționalistă ce-i drept, pe care urma să construim expoziția, Andrei Tudoran, artist-profesor cu o practică bazată pe meticulozitate, atentă observație de metode tehnice cât și iconografice, revenind la caietele sale de schițe unde notează etapele realizării fiecărei lucrări, observă că prima lucrare în monocromie albastră este începută tocmai în perioada în care soția sa era însărcinată, iar din punct de vedere clinic urmau să afle sexul copilului. Dacă acest lucru poate părea prea puțin, este suficient să ne uităm la una dintre cele mai puternice lucrări ale seriei, o „maternitate” unde în fundal, imperceptibil se văd deopotrivă, ușor ascunse privirii, un memento mori cu reprezentarea sa tipică a vanitasului cranian, cât și o draperie în albastru ultramarin, făcând trimitere la veșmântul fecioarei, chiar obiectul pentru care această culoare este reatribuită simbolic în pictura occidentală.

În iconografia renascentistă, Fecioara este reprezentată mai mereu în veșminte roșii - purpurii în scenele anterioare nașterii și exclusiv în albastru, în cele de după nativitate, în special în compozițiile care cuprind și figura christică. De alftel, până la retribuirea din epoca modernă a culorii ca specifică unui anumit gen, în contrast cu roșul arondat celuilalt gen și care reprezintă de fapt o inversare a sensului psiho-social al celor două culori, acest albastru va deveni cunoscut sub denumirea de albastru Marial. Dacă celelalte culori primare, roșul și galbenul, pot fi obținute din pigmenți ai pământului, albastrul este o culoare iluzorie. Cu siguranță, cerul și apa sunt nominal albastre – dar, ca și în cazul acelor mult exaltați ochi albaștri ai standardelor actuale de frumuseșe, aceștia sunt la rândul lor un miraj. Dacă din punct de vedere biologic ochii căprui sunt cauzați de un pigment, cei albaștri sunt datorați de o lipsă a acestuia.

Așadar dacă anterioara serie a lui Andrei Tudoran era bazată pe o culoare a pământului, roșul, albastrul eteric este poate mult mai specific condiției biografice amintite. Poate că și în această cheie am putea citi demersurile sale artistice, aproape procesuale, ca în seria anterioară prezentată în expoziția „ _ :Out of Memory”, realizată tot la galeria AnnArt, unde lucrările erau toate arondate dominantei de culoare opuse albastrului – roșul. Trebuie spus aici, că în artele vizuale, atât ca soluție tehnică cât și conceptuală, cum este diferența dintre veșmântul Fecioarei și al Mântuitorului în iconografia renascentistă, distanța dintre cele două culori și contrastul simultan, sunt cel mai puternice întâlnite în spectrul cromatic vizibil.

Menționez acest lucru, deoarece cu toate că practica centrală a lui Andrei Tudoran bazată aproape exclusiv pe mediul picturii fotorealiste ar putea fi văzută din afară ca având strict baze estetice, acesta este interesat deopotrivă de proprietățile structurale ale acesteia, de specificitatea mediului, cum lasă să se înțeleagă în una dintre pânzele de mari dimeniuni, unde pe un cadran alb citim – the medium is the message („mediul este mesajul”).

Din punct de vedere al raportării la subiect, compozițiile sale sunt ca ipostaze de anti icoane – icon-uri, raportându-se la referenții săi – familie, prieteni, distopii urbane tipice geografiei psiho-sociale a Europei de Est – prin axa asemănării, mai degrabă decât prin convenție. Cu toate acestea, compozițiile pot fi create sau modificate pentru a include semnificații codificate: de exemplu, prin cromatica transpusă în diferite nuanțe precise, sau prin compoziția aleasă, care se axează în principal pe figura plasată în peisaj, de obicei sugerând un vid ecosistemic, modelat în jurul figurii actant.

În încheiere aș vrea să ne aducem aminte de introducerea în „rețeta” obținerii albastrului ultramarin, care chiar dacă conținând indicații tehnice pare atât de poetică astăzi, culoare atât de rară în acel secol XIV, pe care Ceninno Cennini o descrie cu reverență, ca o eulogie, în tratatul său:

        „Albastrul ultramarin este o culoare nobilă, frumoasă şi mai perfectă decât toate celelalte culori. Despre ea nu se poate spune niciodată îndeajuns, nici să faci destul caz. Pentru bunătatea ei vreau să-ţi vorbesc pe larg şi să-ţi explic îndelung cum se face. Bagă bine de seamă căci are să-ţi fie folositoare şi-ţi va face mare cinste. Mulţumită aestei culori şi aurului, care înfrumuseţează toate lucrările artei noastre, atingem, fie pe zid, fie pe panou, un înalt grad de splendoare.” (Il Libro dell’Arte, c.1400)

            Horațiu Lipot, curator