La fel ca la faimoasele nuduri, ca la codurile de bare sau plămânii de smoală în chingi de metal, la fel ca la seriile vegetale – cu morcovi, ridichi păroase sau crengi de bumbac pufos, la fel ca la marile abstracte, cu prelinsele pete de culoare groasă trasă spre centrul pământului sau ca la seria cu ‘tinichele’ (nevazută public încă) – la fel ca la tot ce lucrează Vladimir Șetran, în noua serie a scrisorilor nu poți să alegi, cu sufletul împăcat, o lucrare, una singură, a ta.
Nu poți, pentru că, în rulajul lor hipnotic-cinematografic, ți se activează centrii hyper-lăcomiei, și vrei tot; ți se iluminează centrii iluziei că ai găsit, în sfârșit, exact în această secvență picturală, sensul și răspunsul pentru bucuria numai de tine știută. Dar apare altă lucrare, și alta - de care te îndrăgostești. Ești mereu tras în sorbul acestor lucrări-scrisori cu glas de sirenă, ce par a fi generate de un dispozitiv interstelar, necunoscut nouă oamenilor, și care deține secretul frumosului infinit și ne-repetabil.
Din acest vortex, pe care cred că îl știa și Ezra Pound, alunecă spre privirea noastră inventarul de altfel restrâns al compoziției: pictura în culoare, scrisul, chenarul și semnatura, cu data de jurnal în cifre romane. Permutarea perpetuă a acestora, jocul lor astral, se materializează într-o serie de pictură cu adevarat uimitoare.
Scrisorile sunt așternute pe hârtie lucios-fotografică și milimetrică, în format mic și mediu, în tehnică cu reguli proprii artistului, susținute de faimosul său instrumentar inventat. (M-am uitat îndeaproape la uneltele din atelier: provin de la șamani, copii nesupravegheați, medici anestezisti, geometri beți - și pictori cu har absolut).
Registrul de pictură, întotdeauna în partea de sus a lucrării, este livrat într-o cromatică irezistibilă și o gestualitate fulminantă; vizitează abstractul expresionist, fragmente învecinate cu pop art-ul, un fauvism cu aplomb și energia fluid-concisă a caligrafiei chineze. Într-un balans imprevizibil cu acesta, descoperim registrul de scris cursiv, trasat polimorf și polifonic, cu o mimetică minunată a “scrisului adevarat” și a sintaxei de adresare pe care o bănuim și ne-o imaginăm captivați: recunoaștem pe hârtia alunecoasă și auzim în urechi glasul știut al iubirii - triumfător, șoptit, șăgalnic, îngândurat, sfios, fericit, imperativ, duios, animalic, părăsit, secret, lasciv, înlăcrimat, răvășit, amețitor – adică viu. Iar după ce buchisim cifrele romane, ne dăm seama că avem acces la un veritabil jurnal de artist, scris direct, fără ciornă, fără revenire, sosite din amintirea sensibilă a unei vieți plin-trăite, ajunse în pragul celor 85 de ani ai artistului cu adevărat mare maestru. (Gabriela Massaci)
